Între discurs şi realitate

21 noiembrie 2012

Campania electorală pe care o desfăşor zilnic în Braşov, mai ales în întâlniri directe cu oamenii pe stradă, în pieţe şi în locuri unde sunt invitat, este pentru mine sursă de bucurie şi de luare aminte.

Totodată este şi sursă de amărăciune ori de câte ori mă confrunt cu faţa neascunsă a sărăciei. Mulţi fac eforturi extraordinare pentru a-şi păstra demnitatea, pentru a-şi stăpâni lacrimile. Sărăcia e povară foarte grea. Iar răspunderea guvernanţilor ar trebui să fie cel puţin pe măsura sărăciei. Căci scoaterea din sărăcie nu poate fi decretată! Astăzi, orice doreşti să comunici te duce cu faţa către zidul rece şi colţuros al sărăciei. De aceea afirmarea nevoii de schimbare e bine primită. În adevăr, ce avem de comunicat cu seriozitate în această campanie? Avem de spus că scoaterea din rădăcini a practicilor rele de guvernare este şi necesară şi posibilă. Ţine de voinţa politică, ţine de onestitatea celor ce vor schimbarea. Ţine, deci, de USL în acest moment.

Lumina unei convergenţe a României cu standardele de bunăstare din UE s-a prefăcut în tăcere şi era pe cale să se prefacă în întuneric în ultimii ani. Dacă am repeta că integrarea încă neizbutită a României în standardele UE este rezultatul asupririi ei de către Occident nu am arata decât că suntem impotenţi şi nedemni de asumarea răspunderii pentru soarta României. Ce exemplu este mai clar pentru a ilustra acest fapt decât neaccesarea fondurilor UE (vina este covârşitor a guvernărilor PD-L) până într-atât încât România este acum, după şase ani de la integrarea în UE, contributor net, adică a plătit mai mult decât a reuşit să absoarbă. Astfel o ţară săracă cum e România contribuie la prosperitatea ţărilor mai bogate! Nu ne-a „faultat” cineva în accesarea fondurilor UE. Am făcut-o noi înşine. De aceea avem de spus că repornirea economiei româneşti şi rapida accesare a fondurilor UE ţine de un plan bine gândit cu care guvernarea pleacă la drum după 9 decembrie. Proiectele puse pe masă de guvern în domeniile agriculturii şi energiei sunt puncte de atracţie pentru investitori atunci când au interlocutori (miniştri şi aparat ministerial) capabili şi competenţi. Avem nevoie şi de o puternică şi inteligentă diplomaţie cu orientare economică a cărei temelie nu poate fi alta decât planul şi imaginea unui guvern credibil.

Pentru foarte mulţi cetăţeni, discursul politic fals şi fals ademenitor, este imediat sancţionat pentru că nu răspunde realităţilor, mai ales a celor dureroase. Şi atunci ce mai are loc între discurs şi realitate? Are loc, din nou, ideea de schimbare. Să dea Dumnezeu să nu mai aducem oamenilor dezamăgire. Numai că, aşa cum ne îndemna Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni: „Să lucrăm împreună cu Domnul”. Prin urmare, pe drumul pe care Domnul ni-l arată şi ni-l deschide la nesfârşit să fim capabili de reuşită prin propriul nostru efort perseverent şi neobosit.

Reclame

Lecţii din campanie

21 noiembrie 2012

Am început de cinci zile campania electorală în Braşov şi am regăsit ceea ce întotdeauna m-a fascinat în relaţia cu oamenii şi anume că ei, în ciuda a orice, păstrează o nesperată rezervă de speranţă. Când mă întreabă „Se mai poate face ceva?” şi tot ei răspund „Noi nu credem că se mai poate!” eu văd limpede în ochii lor o licărire care parcă îmi cere să le spun „Se poate, nu e totul pierdut!” Asta îmi aminteşte – a câta oara? – de ceea ce credea Eminescu despre ce ar trebui să fie politica: „Arta cuvintelor puternice şi simple al căror înţeles e cunoscut de veacuri”. Deşi lumea de azi funcţionează în mare măsură pe ceea ce se vede şi pe „am auzit că”, destinul oamenilor şi naţiunii stă pe ceea ce politica reuşeşte să ducă la bun sfârşit. În democraţia noastră încă insuficient maturizată lipseşte cel mai adesea analiza competentă – economică şi financiară – a programelor de guvernare propuse electoratului. Media este cu mult mai interesată de luptele între oamenii politici şi mult mai puţin de lupta pentru o politică eficientă. Ceva e adevărat în asta căci valoarea unei declaraţii politice stă în ceea ce oamenii înţeleg iar nu în ceea ce ea propune. Însă, într-o societate bine aşezată, aşa cum nu există răspundere fără putere, nu există nici putere fără răspundere.

La Braşov nostalgia pentru gloria industriei trecute, firesc, nu s-a stins. Şi e absolut drept să spunem că destrămarea industriei de tractoare şi de camioane este consecinţa unor politici greşite şi poate chiar rău intenţionate dacă ne gândim că terenurile pe care se aflau acele întreprinderi sunt acum obiect de speculaţie imobiliară. Mai poate exista un viitor al acestor industrii? Priorităţile programului USL sunt mai întâi agricultura, apoi energia urmate de reindustrializare şi infrastructură. Ei bine, agricultură + reindustrializare = tractoare. N-am cum să uit că în aprilie 1990 am stabilit cu conducerea companiei Fiat realizarea unei privatizări de exact acelaşi model ca şi cea pe care o vedem astăzi la Dacia-Renault. Ceea ce conta pentru Fiat era existenţa corpului de muncitori şi tehnicieni de la Tractorul cu care urma să se realizeze marea operaţiune de retehnologizare. Faţă de aceasta, ceea ce avem acum se numeşte dezastru. Tot atunci, marele nostru Nicolae Georgescu-Roegen îmi scria: „Pentru rezultatele luptei dumneavoastră, poziţia din care mergeţi împotriva curentului contează enorm”. Fără comentarii.

Tot la Braşov se află cel mai mare terminal CFR de containere iar CFR-ul e într-o mare şi nedreaptă suferinţă. Cât de simplu ar fi să înţelegem chemarea lumii de azi care cere eliminarea poluării provocate de transportul masiv rutier în favoarea transportului containerizat pe calea ferată? Şi să ne amintim că, în această materie, România are un mare avantaj datorită vastei sale reţele de cale ferată.

În concluzie, să îmbrăţişăm credo-ul lui Nichita Stănescu: „Cât încă în viaţă mai rămân / Mă-ntorc către poporul meu natal, român”.

 

 

 

În întâmpinarea aşteptărilor

21 noiembrie 2012

Conjunctura de criză economică prelungită în care debutează campania electorală este prielnică demagogilor. Acum ne atacă populismul ARD. Cei care până acum câteva luni se lăudau cu sentimentul lor de înaltă responsabilitate pentru austeritate şi reforma statului propun soluţii splendid de simple la probleme pe care le ştim deosebit de complicate. USL întruchipează schimbarea. Ea a început, însă să nu ne imaginăm că ea s-a şi produs. Cum spunea Cicero: ”Nu trebuie să o faci pe viteazul în cuvinte şi să cedezi în fapte”. Mai trebuie să avem angajamentul, răbdarea, seriozitatea şi perseverenţa pe drumul foarte complicat al gestionării marilor aşteptări de astăzi ale românilor. Nu înseamnă nicidecum că e nevoie de mai multă comunicare politică şi mai puţină reformă. E nevoie de amândouă. Comunicarea ne face mai apropiaţi de oameni, iar reforma trebuie să aducă statul mai aproape de nevoile lor, de ceea ce este absolut necesar pentru a îmbunătăţi atât viaţa cât şi şansele acelora, foarte mulţi, care au respins politica portocalie. Reforma imperios necesară şi rămasă urgentă este desjefuirea statului. Într-o Românie cu scaun la cap, aşa cum îşi doresc cetăţenii acestei ţări, sigur că putem găsi calea acestei reforme. În bătălia electorală ce ne aşteaptă, sunt convins că urmează să spunem de multe ori că adversarii noştri vorbesc acum despre ceea ce ar face uitând că n-au făcut când puteau s-o facă. Ba mai mult, când au făcut mai mult au desfăcut şi au destrămat şi au pus în loc poftele şi interesele lor. Faţă de această situaţie, mai avem o obligaţie majoră de transparenţă. Am văzut cum o demonstraţie netransparentă nu e decât falsă, mincinoasă, cu intenţii de rea credinţă. Ne-am bazat mult prea mult pe munca şi curajul jurnaliştilor care, ca să fim pe deplin sinceri, au şi schimbat datele politicii în favoarea noastră. Lipsa de transparenţă însemna pur şi simplu că ceva se ascunde publicului pentru a nu se şti care erau intenţiile adevărate şi mai apoi faptele celor de la putere. Lecţia e valabilă la nesfârşit şi prin urmare şi pentru noi aflaţi acum la putere şi sper întăriţi în aceasta prin votul de la 9 decembrie. Şi mai e o lecţie pe care ne-o aminteşte Machiavelli: „Nimic nu este mai periculos pentru putere decât să fie ea însăşi dispreţuită.” Asta nu înseamnă decât că slăbiciunea de caracter, eşecurile, corupţia subminează rău autoritatea responsabililor politici până la cel mai înalt nivel. Atunci dispreţul e unul meritat. Să facem ceea ce putem iar aceasta să fie cât mai aproape de ceea ce e necesar de făcut. Să ne concentrăm pe obţinerea rezultatelor şi mai puţin pe obţinerea de efecte de imagine care oricum sunt efemere în raport cu aşteptările oamenilor. Să adaptăm limbajul nostru politic la experienţa trăită de români şi să lăsăm adversarilor noştri corupţia prin minciuna politică şi vulgaritatea cuvintelor.

 

 

Fiscalitate

8 februarie 2010

Într-un volum de poezii ale lui Jacques Prevert ilustrat cu fotografii din Paris, alese de el, una dintre ele arată un afiş  cu textul christic:  „Veniţi la mine cei ce sunteţi osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” pe care un hâtru a adăugat, după „osteniţi şi împovăraţi”,  cu litere de-o şchioapă:  DE IMPOZITE

Cu ce fiscalitate vom da o şansă reală celor ce-şi asumă riscul iniţiativei economice?

Să regândim „adevărurile” fiscalităţii de azi care sunt de fapt prejudecăţi ale trecutului

Introducere. De o manieră generală constatăm în societatea românească (şi nu numai) o necunoaştere totală a condiţiilor pe care le implică funcţionarea unei societăţi umaniste şi liberale. Economia de piaţă este în esenţa sa incoruptibilă iar grupurile de presiune care o blochează sau îi pervertesc funcţionarea urmăresc propriile lor interese. Indiferent de guvernele care s-au perindat la conducerea României după Revoluţie, acestea au făcut apel în mod constant la instrumentele statului pentru a pune în operă politici total incompatibile cu funcţionarea unei economii de piaţă descentralizate. Ca prim-ministru am fost adesea acuzat de liberalism tocmai pentru că am căutat să deschid drumurile iniţiativei libere (mărturie stau decretul-lege 54 din martie 1990 şi legile 15 şi 31 din acelaşi an). Însă demolarea sistemului fiscal comunist şi reconstruirea unui sistem de fiscalitate compatibil cu economia de piaţă şi capabil să inducă stimularea eficienţei acesteia nu s-a realizat nici până azi. Nereformarea sistemului fiscal ci dimpotrivă „îmbogăţirea” lui cu tot felul de reglementări discriminatorii sau favorabil excepţiilor ne-au condus la abuzurile prea bine cunoscute şi trăite de noi toţi. O societate liberală nu se identifică cu societatea laxistă, a principiului laissez-faire, pervertită, manipulată sau oarbă ca în zilele noastre. Nu e o contradicţie între, pe de-o parte,  poverile şi năclăiala birocratică şi coruptă a sistemului fiscal şi, pe de altă parte, realitatea laxistă de care vorbeam. Poverile îi încovoaie pe oamenii care mai încearcă să facă vreo afacere de posibil succes iar laxismul îi ajută pe cei „iniţiaţi”, adică, de regulă, pe „învârtiţii” zilei.

În realitate, politicile financiare din România se fundamentează pe pretinse adevăruri incontestabile care de fapt sunt prejudecăţi admise fără discuţie. Sistemul comunist a reuşit marea performanţă ca ideile sale dominante în materie de fiscalitate să rămână înrădăcinate şi după Revoluţie induse chiar în psihologia oamenilor. Atât de mult au fost repetate aceste concepte eronate încât chiar când politica a vrut să schimbe ceva ea nu s-a mai putut opune eficient agresivităţii grupurilor de presiune de tot felul. În materie de reformă a  fiscalităţii suntem în urmă cu 20 de ani. E imperativ deci să  realizăm o analiză lucidă şi să întreprindem o acţiune eficace. Cred că PNL ar putea avea acum voinţa şi clarviziunea pentru a provoca o scânteie în opinia publică. Wilhelm de Orania, acum patru secole, ne sfătuia: „Nu e nevoie să speri pentru a întreprinde, nici să reuşeşti pentru a persevera”. Eu însă cred că putem şi spera şi reuşi. În concluzia acestei introduceri aş aminti  analiza liberală a lui David Hume în lucrarea sa „Eseu asupra impozitelor” din 1741, din care citez: „Alegerea modului de impozitare nu poate fi niciodată indiferentă; dimpotrivă, ea produce cel mai mare efect asupra fericirii şi puterii unei naţiuni”.

Principii generale de fiscalitate. Economistul francez de filozofie liberală,  Maurice Allais, premiul Nobel pentru ştiinţe economice în 1988,  propunea o serie de principii de fiscalitate pe care le consider extrem de actuale şi viabile pentru România de azi. Le propun în următoarea formă:

  1. Principiul individualist. El pleacă de la ideea că fiscalitatea este subordonată într-o societate democratică omului şi nu statului. Omul este preocuparea esenţială a societăţii. Prin urmare, fiscalitatea nu trebuie să modifice alegerile pe care le-ar face indivizii (ca cetăţeni) urmărind satisfacerea intereselor şi nevoile lor. Toate aceste interese, în concepţia liberală a societăţii civile, sunt legitime. Altfel spus, fiscalitatea nu are voie să se substituie cetăţenilor şi să creeze o altă scară de valori pentru pretinse nevoi clamate de birocraţi şi oameni politici. Impozitul nu trebuie să caute egalitatea condiţiilor ci egalitatea şanselor la capacităţi potenţiale egale. Inegalitatea care provine din importanţa şi calitatea serviciilor oferite şi realizate pe piaţă este normală. O persoană care are o idee, îşi asumă un risc şi creează un produs sau un serviciu care are succes pe piaţă nu mai este, în mod evident, pe un plan de egalitate cu cei care nu-şi asumă un asemenea drum. Această condiţie de inegalitate e firească. Fiscalitatea trebuie să favorizeze accesul la proprietate şi putere economică a celor mai capabili care sunt în drept să beneficieze de o impozitare nediscriminatorie.
  2. Principiul nediscriminării. Acest principiu înseamnă că impozitul se stabileşte prin reguli ce se aplică tuturor la fel. Un impozit pe venitul contribuabilului  mai ridicat cu cât serviciul realizat de acesta e mai mare e contrar nedescriminării. E chiar o discriminare. Aceasta era voinţa egalizatoare şi de plafonare a statului comunist. Şi încă mai funcţionează şi astăzi.
  3. Principiul nepersonalizării. Acest principiu statuează că prelevarea impozitului nu trebuie să implice cercetări de tip inchizitorial („securist”) asupra vieţii persoanelor. Menirea societăţii democratice este respectul şi deplina dezvoltare a personalităţii umane. La celălalt capăt al procesului de fiscalizare, adică al combaterii evaziunii fiscale, poate interveni, în apărarea aceluiaşi principiu democratic,  obligaţia justificării unor venituri care depăşesc semnificativ nivelul celor efectiv declarate de contribuabil în vederea impozitării.
  4. Principiul de neutralitate şi eficacitate. Impozitul trebuie să favorizeze o mai bună gestionare a economiei. Ca atare, impozitul nu trebuie să lovească beneficiile provenite din realizarea unor tehnici mai eficace, din scăderea costurilor sau mai bună orientare a producţiei care în fapt constituie motorul principal al economiei de piaţă. La urma urmelor trebuie penalizate întreprinderile cu pierderi iar nu cele care realizează beneficii.
  5. Principiul „legitimităţii”. Spre deosebire de veniturile care provin din servicii efectiv oferite colectivităţii şi realizate pe piaţă, veniturile care nu corespund unor asemenea servicii nu pot fi considerate „legitime”.  Aşa spre exemplu  impozitul poate să sancţioneze printr-o prelevare superioară creşterea speculativă a valorii terenurilor, imobilelor, dobânzilor adică a unor venituri generate peste temeiul justificat de piaţă, venituri nedatorate unor servicii efectiv realizate. Putem fi sau nu de acord cu acest principiu însă orice sistem economic care va intra în dezacord prea mare cu el, mai devreme sau mai târziu,  riscă un colaps.
  6. Principiul transparenţei şi eliminării arbitrariului. Impozitul trebuie prelevat conform unor reguli simple şi clare care nu dau naştere la niciun arbitrariu şi a căror aplicare trebuie să fie cât mai puţin costisitoare. Complicaţiile, interpretările şi costurile excesive în aplicarea impozitului vădesc nu doar incompetenţă ci, de cele mai multe ori, un abuz şi o voinţă excesivă a puterii iresponsabile a birocraţiei care, în propriul său interes, se pune în slujba unei puteri politice incapabilă să-şi facă datoria.

Congresul PNL – Relansarea politicii liberale

8 februarie 2010

Relansarea politicii liberale

Partidul Naţional Liberal a decis să ţină un congres extraordinar la începutul lunii martie. Cred că acum se impune – pentru că este posibil – ca dezbaterea din congres şi linia politică adoptată astfel să ţintească plasarea PNL la un scor electoral de 30%. M-am decis să contribui la realizarea acestei ţinte printr-un program de doctrină şi acţiune. Asta şi nu altceva.  Am început acest drum recent, la Braşov, la întâlnirea aleşilor locali PNL..

În februarie 1923 I.G.Duca prezenta doctrina liberală sub formula: „Progresul sub toate formele în cadrul însă al concepţiei proprietăţii individuale”. Într-o manieră inegalabilă el sintetiza realizarea acestui progres astfel: „Prin ordine, prin democraţie, prin naţionalism şi prin armonie socială”. El dorea să opună ideea de ordine ideii de dezordine şi mai adăuga că dacă liberalismul a suferit „netăgăduite înfrângeri” acestea le-au înregistrat partidele iar nu doctrina. „Nepriceperea slujitorilor nu schimbă splendoarea credinţei”, frază emblematică şi astăzi nu numai în ceea ce priveşte doctrina politică ci chiar slujirea politicii.

În aceeaşi lună a aceluiaşi an şi în acelaşi loc (Institutul Social Român) Mihail Manoilescu prezenta „Neoliberalismul” şi afirma esenţa ideii liberale : ”Omul nu trebuie să ajungă o unealtă în serviciul nici unei cauze”. Tot el afirma că cea mai frecventă şi cea mai gravă formă de a ştirbi libertatea individului este „democraţia deviată” ceea ce înseamna „o relativă tiranie iar democraţia, care trebuia să fie un mijloc al liberalismului, nu a mai îndeplinit această funcţiune a sa” …. „statul însuşi a devenit prizonierul unui anumit grup”. Seamănă cumva cu ceea ce trăim astăzi? El cerea „o luptă sistematică cu scopul de a face viaţa omenească suportabilă pentru cei mulţi”… iar statul „să nu devină monopolul tiranic al câtorva şi să se opună astfel tocmai principiului celui mai scump al liberalismului economic: concurenţa”. După care îl citează pe Jean Jaurés (un om de stânga): „În orice criză mare, o doctrină ca şi un partid sau o ţară trebuie să-şi caute salvarea în sinceritate”.

Astăzi, eşecul stângii PSD-iste  a condus deocamdată nu la întărirea doctrinei liberale ci a unei drepte populiste PDL-iste în dauna vocaţiei iniţiale a PD-ului care era liberal-reformistă în sens european modern şi în sensul armoniei sociale profesate de I.G.Duca.

Din perspectiva unei relansări liberale cred că angajamentul pentru o opoziţie agresivă este calea către simpatia multor milioane de români ale căror interese sunt astăzi desconsiderate, anulate sau chiar batjocorite. Când aceşti oameni vor simţi că există un partid, că există o echipă politică care se bate sincer pentru ei, nimic nu-i mai poate întoarce din sentimentul lor favorabil faţă de această echipă, de acest partid.

Vreau ca PNL să fie o istorie lungă şi merituoasă în serviciul prezentului.

De ce liberal?

8 februarie 2010

De o manieră generală constatăm în societatea românească (şi nu numai) o necunoaştere totală a condiţiilor pe care le implică funcţionarea unei societăţi umaniste şi liberale. Economia de piaţă este în esenţa sa incoruptibilă iar grupurile de presiune care o blochează sau îi pervertesc funcţionarea urmăresc propriile lor interese. Indiferent de guvernele care s-au perindat la conducerea României după Revoluţie, acestea au făcut apel în mod constant la instrumentele statului pentru a pune în operă politici total incompatibile cu funcţionarea unei economii de piaţă descentralizate. Ca prim-ministru am fost adesea acuzat de liberalism tocmai pentru că am căutat să deschid drumurile iniţiativei libere (mărturie stau decretul-lege 54 din martie 1990 şi legile 15 şi 31 din acelaşi an). Însă demolarea sistemului fiscal comunist şi reconstruirea unui sistem de fiscalitate compatibil cu economia de piaţă şi capabil să inducă stimularea eficienţei acesteia nu s-a realizat nici până azi. Nereformarea sistemului fiscal ci dimpotrivă „îmbogăţirea” lui cu tot felul de reglementări discriminatorii sau favorabil excepţiilor ne-au condus la abuzurile prea bine cunoscute şi trăite de noi toţi. O societate liberală nu se identifică cu societatea laxistă, a principiului laissez-faire, pervertită, manipulată sau oarbă a zilelor noastre.  Nu e o contradicţie între, pe de-o parte,  poverile şi năclăiala birocratică şi coruptă a sistemului fiscal şi, pe de altă parte, realitatea laxistă de care vorbeam. Poverile îi încovoaie pe oamenii care mai încearcă să facă vreo afacere de posibil succes iar laxismul îi ajută pe cei „iniţiaţi”, adică, de regulă, pe bandiţi.

În realitate, politicile financiare din România se fundamentează pe pretinse adevăruri incontestabile care de fapt sunt prejudecăţi eronate admise fără discuţie. Sistemul comunist a reuşit marea performanţă ca ideile sale dominante în materie de fiscalitate să rămână înrădăcinate şi după Revoluţie induse chiar în psihologia oamenilor. Atât de mult au fost repetate aceste concepte eronate încât chiar când politica a vrut să schimbe ceva ea nu s-a mai putut opune eficient agresivităţii grupurilor de presiune de tot felul. În materie de reformă a  fiscalităţii suntem în urmă cu 20 de ani. E imperativ deci să  realizăm o analiză lucidă şi să întreprindem o acţiune eficace. Cel puţin PNL cred că ar putea avea acum voinţa şi clarviziunea pentru a provoca o scânteie în opinia publică. Wilhelm de Orania, acum patru secole ne sfătuia: „Nu e nevoie să speri pentru a întreprinde, nici să reuşeşti pentru a persevera”. Eu însă cred că putem şi spera şi reuşi. În concluzia acestei introduceri cred că se impune să citez din analiza liberală a lui David Hume în lucrarea sa „Eseu asupra impozitelor” din 1741: „Alegerea modului de impozitare nu poate fi niciodată indiferentă; dimpotrivă, ea produce cel mai mare efect asupra fericirii şi puterii unei naţiuni”.

Mai putem crede in capitalism

7 februarie 2010

http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/mai-putem-crede-in-capitalism-146021.html

„Doctrina liberală” – I.G. Duca şi „Neoliberalismul” – Mihail Manoilescu

7 februarie 2010

I.G.Duca

Doctrina liberală

Februarie 1923

Institutul Social Român a avut o fericită inspiraţie când a cerut reprezentanţilor diferitelor noastre înjghebări politice să vă vorbească despre doctrinele lor. Este de mult un obicei la noi să se spună că între partidele politice sunt deosebiri de persoane, de ambiţii, nu de concepţii şi de doctrină. M-am ridicat pururi împotriva acestor afirmări inexacte, care porneau să fie de la cei ce nu îndrăzneau să-şi dezvăluiască adevăratele credinţe de frica impopularităţii lor, fie de la cei ce socoteau că anume echivocuri sunt, din punct de vedere tactic, o supremă abilitate, fie în sfârşit de la cei geloşi de izbânzile unor anume doctrine şi îngrijiţi de înfrângerile propriilor lor doctrine, îşi închipuiau că proclamând lipsa de doctrină a tuturor, sau mai bine zis confuzia generală a doctrinelor, vor izbuti să se salveze pe ei şi să discrediteze adversarii.

Această calomnie – ca toate calomniile – a prins. Şi bine că avem astăzi şi unii şi alţii prilejul într-o incintă ştiinţifică, deci obiectivă, să ne arătăm limpede şi pe faţă credinţele în temeiul cărora cerem încrederea ţării şi revendicăm dreptul de a-i conduce destinele.

Doctrina naţională – liberală este lămurită. Ea se poate rezuma în următoarea formulă: « Progresul sub toate formele în cadrul însă al concepţiei proprietăţii individuale ».

Progres nu înseamnă salturi, progresul nu e violenţă, progresule grija, grija permanentă a viitorului, e preocuparea de a-l pregăti şi de a-l asigura. În înţelesul doctrinei liberale progresul nu e zvâcnire incoerentă, ci mişcare organizată.

……….

Dar doctrina liberală nu se mulţumeşte să urmărească progresul social. Ea nu-l vrea, ea nu-l admite, ea nu-l reclamă decât în cadrul proprietăţii individuale. Doctrina liberală nu contestă că în domeniul speculaţiunii intelectuale se poate concepe şi o organizare socială bazată pe negaţiunea proprietăţii individuale, dar ea nu crede viabilă o astfel de organizare şi ca atare o respinge, o respinge ca pe o fantezie a imaginaţiunii, ca pe o nesocotire a realităţilor existente sau posibile.

Însă o doctrină politică adică o concepţie de viaţă socială, nu este realizabilă prin simpla ei enunţare. Se cere ca ea să se reazime şi pe câteva mijloace practice de înfăptuire.

Aşa fiind doctrina liberală crede cu putinţă realizarea progresului cât de înaintat în cadrul concepţiei proprietăţii individuale numai prin ordine, prin democraţie, prin naţionalism şi prin armonie socială.

Acestea sunt ca să zicem aşa cele patru coloane care susţin templul doctrinei liberale.

Prin ordine: Liberalismul nu crede posibil progresul fără ordine. Ordinea e generatoare de progres, întocmai precum dezordinea e generatoare de anarhie.

Sunt unii care văzând preocuparea de ordine a doctrinei liberale s-au grăbit să insinueze că liberalismul nu este decât o formă mai mult sau mai puţin ipocrită a conservatorismului.

Voi arăta mai târziu, în ce stă deosebirea fundamentală dintre aceste două doctrine, deocamdată e destul să spun că nici o minte nepărtinitoare nu poate să confunde ordinea în mişcare cu ordinea în rezistenţă, aşa încât liberalismul nu se preocupă de diferitele variante de idei de ordine, ci el vrea, numai să pună ideea ordinei ideea de dezordine.

Prin democraţie : Liberalismul nu crede posibil progresul în vremurile noastre fără democraţie, adică fără guvernarea poporului prin popor, şi pentru popor. N-am să mă întind aici asupra idei democratice şi nu mă voi lăsa ispitit să discut meritele, sau să înregistrez lacunele sistemului democratic de azi. Vreau numai să observ că viaţa modernă este stăpânită de fenomenul atotputerniciei idei democratice şi să pun în opoziţie ideea democratică cu ideea demagogică, fiindcă liberalismul e adânc convins că demagogia înăbuşeşte orice posibilitate de progres.

De altfel demagogia e uşoară. Ea trezeşte toate speranţele, aţâţă toate patimile. Turbură fără să potolească.

Democraţia e grea, e ingrată. Datoria ei e să înstruneze pornirile nesănătoase, să ridice stavila raţiunii în faţa valurilor pasiunii, să spună  adevărul când mulţimea aşteaptă măguliri.

Sunt cazuri în care democraţia cere să se opună necesităţile realizării farmecului făgăduielilor şi de aceea democraţia liberală cunoaşte nedreptăţile trecătoare ale impopularităţii, dar în schimb ceea ce clădeşte pe temelii sănătoase, şi operele ei supravieţuiesc clevetirilor care se risipesc şi patimilor care se sting.

Prin naţionalism: Liberalismul nu crede posibil progresul, decât întemeiat pe dezvoltarea forţelor naţionale. Fiecare naţiune este un tot, fiecare naţiune a ieşit din frământările ei istorice, cu însuşirile, cu scăderile, cu trăsăturile ei caracteristice.

A face politică, adică a guverna o asemenea naţiune, făcând abstracţii de toate aceste elemente constitutive ale fiinţei sale, ea încercă o contradicţiune logică. Fireşte, naţionalismul nu trebuie luat în înţelesul său restrâns, intransigent sau intolerant. Doctrina liberală respinge manifestaţiunile violente ale aşa zisului naţionalism exclusivist, şi strâmt ca un fenomen morbid, ca o dovadă de slăbiciune, sau ca o mărturisire de nepricepere….a nevoilor superioare, de armonie socială, fără de care societăţile omeneşti nici nu pot avea o dezvoltare normală. Şi mă grăbesc să adaug că în ţările tocmai în care sunt minorităţi etnice, numai recunoaşterea drepturilor lor depline concordă cu cerinţele, cu tradiţiile doctrinei liberale. Ceea ce vrea însă doctrina liberală e să opună ideea naţională idei internaţionale, fiindcă naţionalismul în înţelesul său larg e condiţia progresului, pe când internaţionalismul, prin nesocotirea însuşirilor specifice ale fiecărei naţiuni, prin nivelarea teoretică a unor rase cu mentalităţi şi cu tradiţiuni deosebite, stânjeneşte adevăratul progres.

Nu e vorba, naţionalismul e de mai multe feluri. E naţionalismul teoretic: mai mult dragostea pentru cei de acelaşi sânge şi de aceeaşi credinţă. E naţionalismul cultural, adică nevoia de a intensifica manifestaţiunile cugetării şi artei proprii fiecărei naţionalităţi în parte. E, în fine, naţionalismul economic, care la urma urmei nu e decât un instinct de conservare, mijlocul de a salva individualitatea materială a fiecărei naţionalităţi, de a împiedica cotropirea ei de către elemente superioare prin puterea sau prin organizarea lor.

Naţionalismul astfel înţeles nu exclude colaborarea cu străinătatea. Dimpotrivă, el o reclamă ca o nevoie şi ca un stimulent. Naţionalismul sentimental ştie că nici un popor nu trăieşte izolat în spaţiu. El are conştiinţă de toate contingenţele mediului înconjurător, el e numai expresia dorinţei fireşti de a se îngriji de sine mai mult decât de aproapele. Naţionalismul cultural ştie şi el că o sumă de cuceriri ale gândirii sunt patrimoniul comun al omenirii întregi. Departe de a respinge acest patrimoniu se simte fericit şi mândru, că face parte integrantă dintre-însul, dar se străduieşte să păstreze nota specifică în opera obştească. Naţionalismul economic ştie că ziduri chinezeşti nu se pot înălţa, că infiltraţiunea capitalurilor streine e fatală şi necesară, dar vrea să găsească formule de armonizare care să înlăture acapararea unora şi sugrumarea celorlalţi, întâiul fiindcă progres fără neatârnare nu se poate şi în al doilea rând fiindcă neatârnarea politică fără neatârnarea economică iarăşi nu se poate. Liberalismul îmbrăţişează deopotrivă toate aceste forme de naţionalism.

Prin armonia socială: Liberalismul nu crede posibil progresul decât prin evoluţie şi evoluţia nu se poate fi dobândită fără armonia socială. Doctrina liberală consideră că viaţa unei societăţi trebuie să fie mişcare, dar că mişcarea nu trebuie asigurată prin ruperea echilibrului social, ci dimpotrivă prin menţinerea permanentă a acestui echilibru.

……

Iată de ce liberalismul socoteşte armonia socială ca o condiţiune esenţială a îndeplinirii concepţiilor lui.

Încă odată: prin armonia socială progresul e asigurat, prin lupta de clasă el e ameninţat.

Şi acum după ce am precizat în ce constă doctrina liberală, care sunt cele patru concepţii fundamentale pe care ea se reazimă întru realizarea ei, după ce am  văzut cum ideea de ordine se opune idei de dezordine, ideea democratică idei demagogice, ideea naţională idei internaţionale, şi armonia socială luptei, distrugătoarei lupte de clase, – se cuvine să arătăm şi care sunt deosebirile dintre doctrina liberală şi dintre celelalte doctrine.

Cea mai bună dovadă a tăriei doctrinei liberale stă tocmai în faptul că deosebirile între ea şi celelalte doctrine sunt atât de bine definite încât exclud orice confuzii posibile.

Să le luăm pe rând.

Voi începe cu doctrina conservatoare. Deosebirea între ideea conservatoare şi cea liberală e că cea dintâi e o doctrină de rezistenţă, pe când cea de a doua e o doctrină de progres. Una trage înainte, cealaltă înapoi. Aşa încât fiecare pas în dezvoltarea socială reprezintă o izbândă pentru liberalism şi o înfrângere pentru conservatorism.

La drept vorbind, istoria vremurilor moderne nu este decât un lung şir de capitulaţiuni conservatoare. Nu tăgăduiesc că au fost partide conservatoare mai dibace decât altele, că unele au ştiut să ascund mai mult sau mai puţin bine înfrângerile suferite, că altele au avut prudenţa să cedeze în extremis ca să evite catastrofa capitulaţiunilor mărturisite. Dar acestea sunt manifestaţiuni ale tacticei conservatoare. Doctrina în toate ocaziile a ieşit învinsă. Nici o manevră şi nici un artificiu n-au putut s-o scape. Recunosc însă că conservatismul subzistă şi va subzistă dezastrelor, pentru că e firesc că orice forţă de progres să provoace în chip mecanic şi o forţă de rezistenţă, aşa încât atâta vreme cât va fi o doctrină liberală va trebui să existe şi una conservatoare. Ele sunt nedespărţit legate una de alta întocmai ca umbra de lumină. Vă cer însă voie să prefer lumina, umbrei care se târăşte după ea.

Deosebirea între doctrina liberală şi doctrina naţionalistă e că doctrina liberală priveşte viaţa socială sub toate multiplele ei aspecte, pe când doctrina naţionalistă o priveşte sub prisma specială, fatal îngustă şi exclusivistă a idei naţionale. Ceea ce pentru liberalism nu este decât o parte dintr-un complex, pentru naţionalism este complexul însuşi şi veţi înţelege uşor că alta e viziunea ce poţi s-o ai privind fenomenele sociale cu ferestrele larg deschise şi alta viziunea ce poţi s-o ai când singur te osândeşti să le priveşti prin crăpătura unui zid.

Deosebirea între doctrina liberală şi doctrina ţărănistă stă în faptul că ţărănismul e bazat pe ideea luptei de clasă, pe când liberalismul pe armonia socială. Ţărănismul îmbrăţişează interesele exclusive ale ţărănimii în luptă de ură violentă cu toate celelalte categorii sociale. Liberalismul urmăreşte înfăptuirea sinceră şi deplină a revendicărilor ţărăneşti, dar armonizându-le cu interesele legitime ale celorlalte clase.

De altminteri, ţărănismul este o doctrină care teoretic nu se poate susţine fiindcă urmăreşte o imposibilitate logică. Într-adevăr, lupta de clasă implică ruperea echilibrului, adică ideea revoluţiei sociale şi de aceea veţi observa că pretutindeni partidele bazate pe concepţia luptei de clasă sunt şi partidele revoluţionare, cum sunt partidele socialiste. Dar să pretinzi în acelaşi timp că eşti partid de evoluţie şi să susţii totdeodată şi lupta de clasă, este cel puţin un păcat împotriva bunului simţ şi al logicei, şi atunci din două lucruri una: sau ţărănismul, din lipsa de pregătire, n-a ajuns încă la deplina dezvoltare a doctrinei sale, sau el este conştient că în realitate reprezintă o doctrină revoluţionară, dar din consideraţiuni tactice menţine o etichetă evoluţionistă în flagrantă contradicţiei logică cu lupta de clasă, cu concepţia hotărât revoluţionară care stă la temelia lui.

Din această dilemă nu poţi ieşi.

…..

Deosebirea între doctrina liberală şi cea socialistă e că liberalismul nu concepe progresul social decât în cadrul proprietăţii individuale, pe când socialiştii nu cred progresul posibil decât prin desfiinţarea proprietăţii individuale. Cu alte cuvinte: orice progres social, fie el cât de înaintat, dacă nu trece pragul idei de proprietate individuală, rămâne în domeniul doctrinei liberale, de îndată ce trece de pragul ideii proprietăţii individuale intră în ţinuturile vaste şi foarte atrăgătoare pentru speculaţiunea intelectuală, ale socialismului.

Trebuie să mărturisesc că oricare ar fi simţămintele noastre faţă de socialism, un omagiu i se cuvine. Socialismul e o doctrină sinceră şi lămurită. Ea nu se pune la adăpostul abilităţilor trecătoare spre a-şi ascunde adevăratele gânduri, ea nu întreţine echivocul ca să poată câştiga foloase de pe urma lor. Ea afirmă răspicat pe faţă, uneori cu brutalitate, întotdeauna sus şi tare credinţele ei. Cu doctrina socialistă lupta e deschisă nu ascunsă, ştii că poţi să fi învingător sau învins, dar ştii că nu vei fi atras nici cu flori otrăvite, nici lovit cu pumnalul pe la spate.

De altfel socotesc că, în ultimele vremuri, lupta cu socialismul a devenit ceva mai uşor. Socialismul beneficia faţă de doctrinele aşa zise burgheze de o mare superioritate: era necunoscutul şi cunoaşteţi magia atotputernică a necunoscutului asupra tuturor minţilor omeneşti. Oricine îşi putea spune: dacă am încercat să distrugem bazele organizării sociale actuale, dacă am reclădi din temelii o nouă organizaţie fără proprietate individuală, cine ştie, poate că ar fi mai bine, poate că omenirea ar fi mai fericită, poate că mizeria ar înceta, poate că belşugul şi propăşirea s-ar revărsa în fine peste mulţimea suferindă! Ei bine, acum se ştie, acum s-a văzut. Revoluţia rusească a lăsat să cadă vălul ce înconjura mirajul socialismului şi dosul său ni s-a desfăşurat, în sânge, în foamete şi în mizerie, o aşa de înspăimântătoare vedenie a acestei lumi nouă, încât omenirea se reîntoarce grăbită către lumea veche, cu păcatele ei seculare, şi ironia soartei, conducătorii revoluţiei ruseşti ei însăşi reiau străbunele tipare ale societăţii burgheze mângâind pe ceilalţi şi poate mângâindu-se şi pe ei cu eclesiastica formulă: că omenirea trebuie să mai treacă prin purgatoriu burghez ca să poată năzui a ajunge cândva în paradisul socialist. Liberalismul care n-a avut asemenea iluzii a fost scutit şi de asemenea tragice deziluzii.

……..

Dar îmi veţi zice, cum se face că în unele ţări liberalismul a suferit în anii din urmă netăgăduite înfrângeri. Da, e adevărat le-a suferit dar înfrângerile acestea le-au înregistrat partidele liberale, nu doctrina liberală. Nepriceperea slujitorilor nu schimbă splendoarea credinţei.

Liberalismul fiind, precum v-am arătat prin esenţa lui o doctrină de progres, nu este o formulă rigidă, un ceva intangibil. Dimpotrivă e ceva viu care trebuie mereu să se adapteze nevoilor sociale, să urmărească neîncetatele prefaceri ale vieţii moderne, să priceapă noile curente, să le atragă, să le îndrumeze. În unele ţări partidele ce erau purtătoarele doctrinei liberale, au ştiut să facă această operă, în altele nu şi aşa se explică de ce sunt ţări în care partidele liberale s-au veştejit şi lâncezesc şi de ce sunt altele în care ele au păstrat influenţa lor neştirbită şi continuă să fie si azi factori determinanţi ai vieţii sociale.

…….

În domeniul proprietăţii liberalismul român a plecat de la ideea clasică a proprietăţii quiritare romane, scară şi inviolabilă, şi a ajuns la formula proprietăţii funcţiune socială din care a ieşit exproprierea şi naţionalizarea subsolului.

Am fost adesea învinuiţi că facem socialism pentru că preconizăm exproprierea. Ce confuzie în mintea acuzatorilor noştri!

Cum putea sporirea numărului proprietarilor individuali să fie socialism, când socialismul proclamă tocmai desfiinţarea întregii proprietăţii individuale. Exproprierea e o formulă de progres social cu totul credincioasă principiilor doctrinei liberale, fiindcă nu depăşeşte cadrul ideii de proprietate individuală. E o repartiţie nouă a proprietăţii individuale ce există la noi într-un moment dat, nu este nimicirea ei. Iar naţionalizarea subsolului nu trece nici ea de marginile doctrinei liberale, fiindcă menţinerea ideii proprietăţii individuale nu impune cu necesitate şi forma ideii de proprietate. Noţiunea de proprietate poate să fie mai largă sau mai îngustă. Ea poate foarte bine să cuprindă şi suprafaţa şi ceea ce este deasupra şi ceea ce este dedesubt, precum ea poate foarte bine să despartă stăpânirea solului de cea a subsolului .

De altfel istoria ne arată că sfera noţiunii de proprietate a variat neîncetat. Ea s-a întins ieri peste ţinuturi care mâine îi vor fi interzise sau, dimpotrivă, a introdus în domeniu proprietăţii individuale lucruri care până ieri erau de domeniul comun.

În materia raporturilor dintre capitali şi muncă liberalismul român a plecat de la concepţia despărţirii intereselor capitalului şi a muncii pentru a ajunge sub forma participării la beneficii, la nevoia inexorabilă a conciliaţiunii şi armonizării lor.

Aici iarăşi partidul liberal român nu s-a abătut de la principiile fundamentale ale doctrinei lui. El n-a cerut, ca socialiştii, desfiinţarea capitalului şi naţionalizarea mijloacelor de producţie. El păstrează intactă existenţa capitalului ca factor de producţie, şi respinge cu hotărâre introducerea comunismului, dar potrivit năzuinţelor lui de progres, de armonie socială, vrea încetarea antagonismului fratricid dintre cei doi factori ai producţiei, capitalul şi munca, şi înlocuirea acestei lupte de interese egoiste printr-o conlucrare cerută de dreptate.

În materie de economie politică liberalismul român a plecat şi el de la formula manchesteriană «laissez faire, laissez passer», spre a ajunge la intervenţionalismul care apără pe cel slab împotriva celui tare şi care înclină capul trufaş a celui tare în fata intereselor obştesc reprezentat de Stat.

Şi aici partidul liberal român e credincios doctrinei lui. Libertatea absolută  era o necesitate în vremurile de organizare economică a Statelor. Cu cât însă organizarea s-a desăvârşit cu cât viaţa modernă şi raporturile internaţionale au devenit mai complexe, cu atât a trebuit să se ţărmurească şi forţele în joc, pentru că, din îngrădirea şi a unora şi a altora, să se ajungă la posibilitatea dezvoltării normale a tuturora. Intervenţionismului a izvorât astfel din complexitatea economică modernă, nu numai ca o condiţie a progresului, ci ca un mijloc de înlăturare a ciocnirilor violente, deci a anarhiei.

În sfârşit, în materie socială liberalismul român a ajuns de la individualismul atotputernic la ţărmurirea treptată şi crescândă a individului în faţa nevoilor de dreptate şi de echilibrare generală.

Partidul liberal român ar fi nesocotit prescripţiile cele mai elementare ale doctrinei lui, dacă ar fi lăsat pe cei slabi pradă celor tari. Individualismul nemărginit şi nestânjenit îşi avea raţiunea în epoca de creaţiune a liberalismului. Atunci menirea lui era să descătuşeze, să dezrobească persoana omenească din toate lanţurile concepţiilor medievalice, să dea fiecărui fiinţe umane drepturile cerute de trebuinţele dezvoltării şi ale demnităţii lui. Mai târziu, însă, când aceste drepturi au fost asigurate oricui şi când stăpân netulburat pe destinele lui, fiecare era ispitit nu numai să uzeze, dar adesea să şi abuzeze de aceste drepturi, oare datoria unui partid liberal conştient de doctrina lui era să privească nepăsător la această dezlănţuire distrugătoare, sau să restabilească echilibrul social, stabilind limitele peste care drepturile omului nu se mai împacă cu nevoile obşteşti?

Şi oriunde m-aş întoarce oricare ar fi domeniul de activitate omenească la care m-aş gândi, întrucât bineînţeles n-aş trece peste hotarul concepţiei de proprietate individuală nu văd, pe cale evolutivă soluţii care să nu se împace cinstit, sincer şi deplin cu cerinţele doctrinei liberale.

Prevăd şi ultimă obiecţie. Am auzit-o adesea : titulatura nu se mai potriveşte cu doctrina.

Dacă la atâta se rezumă critica, o primesc, şi recunosc fără înconjur că exista azi o antinomie între formulele liberalismului clasic şi între cele  ale liberalismului modern, deşi aş putea să adaug că întrucât  liberalismul e doctrina progresului nu prea văd cum progres ar putea să fie cu formele intangibile. Dar încă o data antinomia există. Libertatea nu e o raţiune destul de largă, destul de cuprinzătoare ca să îmbrăţişeze tot ce reprezintă actuala doctrină liberală.

Libertatea a fost un mare postulat al omenirii. Izbânda ei a stârnit lupte uriaşe şi întronarea ei a reprezentat un mare progres în viaţa popoarelor , de pe urma ei s-au născut toate partidele progresiste şi deci e foarte firesc ele  să fi adoptat  titulatura de partide liberale.

Ele poartă astfel pecetea izvorului de la care purced.

Dar încă o dată nu aici stă chestia. Sunt intr-adevăr ţări în care fără a schimba doctrina partidele liberale şi-au schimbat denumirea .

În România titulatura s-a păstrat şi se va păstra fiindcă n-avem a roşi de numele de liberali. Acest nume e atât de strâns legat de toată renaşterea României Mici şi atât de strâns unit cu înfăptuirea României Mari încât a devenit pentru mulţi un simbol: pentru trecut o mândrie , pentru viitor speranţa.

15 Februarie 1923

Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice


MIHAIL MANOILESCU

Neoliberalismul

Februarie 1923

…….

A fost oare liberalismul un fenomen local, particular Europei vestice şi un fenomen temporar, particular secolului XIX-lea, şi este el oare menit ca, în mersul omenirii spre mai bine, să treacă torţa unui alt principiu mai fecund?

Sau dimpotrivă liberalismul are o semnificaţie generală şi permanentă pentru viaţa omenirii ? Răspunsul va fi întreaga dezvoltare a comunicării noastre.

……

I. LIBERALISMUL ŞI EVOLUŢIA SA

Care este esenţa ideii liberale?

Este un postulat filosofic, un punct de sprijin arhimedian: orice fiinţă umană este un scop în ea însăşi; omul e măsura tuturor lucrurilor, atât a celor mărunte cât şi a celor pe care închipuirea sa le numeşte mari.

Omul nu trebuie să ajungă un mijloc în serviciul nici unei cauze; nici a cauzelor divine cărora vrea sa-l supună catolicismul, nici a colectivităţii sub forma Statului, care după filosofia hegeliană reprezintă cu quintesenţa a tot ceea ce e mai bun şi mai nobil în fiacre dintre oameni, nici în sfârşita cauzei equităţii sociale pusă în primul plan de doctrina socialistă.

În această preţuire a individului, în acest cult al personalităţii umane stă trăsătura esenţială şi caracteristica liberalismului.

De aceea dacă am spune: « liberalismul este democraţia», n-am caracteriza liberalismul, întrucât, cum vom vedea, democraţia este în funcţie de liberalism şi chiar într-o uşoară antiteză cu ideea liberală; tot aşa dacă am afirma: «liberalismul este ideea naţională», ne-am depărta de quintesenţa ideii liberale, întrucât naţionalitatea este pentru individ tocmai o finalitate superioară, deasupra lui însuşi.

Cu atât mai puţin «armonia socială », sau «ordinea în Stat» nu sunt trăsături care pot să pună în relief ideea liberalismului.

Caracteristica sa originală şi orginară este şi rămâne cultul individualităţii.

Ca prim aspect al acestei concepţii, centrul străduinţelor umane urmează să fie libertatea oamenilor şi nu – ca să întrebuinţăm un cuvânt cam învechit – «fericirea» lor.

În adevăr fericirea celor mulţi, pe care filozofia benthamistă o înfăţişează ca scop al vieţii sociale face din libertate un mijloc în serviciul său.

Liberalismul vede nu în fericire, ci în libertate idealul străduinţelor omeneşti, fiindcă – cum s-a spus – « libertatea poate duce la fericire, ea poate duce la prosperitate, dar e bună….şi când nu duce la nici unul din aceste ţeluri ».

Un al doilea aspect al liberalismului, tot atât de important, este ideea că spiritul uman trăieşte numai în oamenii vii, nu în entităţi supraomeneşti şi că progresul instituţiilor sociale şi politice atârnă de progresul indivizilor şi de perfecţionarea fiinţei umane.

…..

Liberalismul nu se bazează ca marxismul pe o anumită interpretare a evoluţiei istorice, şi nici, tot ca aceasta, pe un anumit sistem de prevederi asupra dezvoltării viitoare a societăţii.

Or, interpretarea trecutului ca şi prognoza asupra viitorului sunt opere ale inteligenţii, tot atât de criticabile ca toate creaţiunile exclusiv intelectuale în teoria socială.

Înainte de a trece la considerarea factorilor care au influenţat evoluţia ideii liberale, este locul să facem o observaţiune.

Dacă ideea esenţială a liberalismului a ajuns să piardă din claritate în minţile contemporanilor, este datorită faptului că liberalismului, ca fenomen, a apărut în forma unei critice şi a unei reacţiuni contra vechilor instituţii, pe care le-a găsit în fiinţă la începutul secolului al XIX-lea.

Astfel acţiunea sa a fost germenul constant de transformare a unei societăţi vechi, clădită pe alte principii şi ca urmare, tot ceea ce s-a putut observa în dezvoltarea Europei contemporane a fost o rezultantă, o diagonală între instituţiile autoritare, resturi ale medievalismului şi ideea forţă a liberalismului, având ca substrat dezvoltarea capitalismului modern.

……

Chiar de la începuturile liberalismului însă s-a vădit o anumită antiteză conţinută în principiile însăşi ale revoluţiunii liberale şi anume: antiteza între libertate şi egalitate.

Libertatea de mişcare a oamenilor a adus între dânşii concurenţa extremă, a lăsat să se accentueze inegalităţile sociale şi ca consecinţă a ridicat pretutindeni anumite clase minoritare la stăpânirea Statului politic. Inegalităţile sociale, de origine economică, au dus la o desăvârşită aservire a indivizilor slabi.

Această aservire fatală a constituit cea mai gravă atingere a ideii libertăţii; realizarea idealului liberal a apărut imposibilă, fără o relativă egalitate economică între indivizi.

Ca expresie a acestei antiteze între libertate şi egalitate o idee, la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a impus atenţiunii omenirii.

Această idee, care a avut o imensă influenţă înainte de a se traduce în fapt şi care – s-ar putea zice – îşi pierde puterea, tocmai atunci când începe să fie aplicată realităţilor, este ideea socialistă.

Socialismul pretinde să realizeze prin egalitatea economică, egalitatea politică şi libertatea reală. Influenţa sa a fost atât de mare, încât de sigur liberalismul modern nu se poate înţelege fără paralelismul său cu ideea socialistă.

În faţa formidabilului curent al acestuia, liberalismul clasic a abdicat oare?

Nu, dar părăsind pe ferocele «laissez faire» economic şi social s-a adaptat atât de mult, încât astăzi de multe ori e locul să ne întrebăm, ce mai rămâne din liberalismul clasic şi unde trebuie să se oprească cedările sale.

O altă subminare a ideii liberale, mai puţin gravă totuşi ca cea dintâi; este recrudescenţa extraordinară a imperialismului naţionalist.

Este drept ca ideea naţională a apărut sub formă nouă şi mai ales sub forma egalităţii între naţiuni odată cu liberalismul însuşi, dar această idee , din împrejurimi istorice şi geografice cunoscute , a degenerat în Europa şi a dus la exagerările imperialismului din cursul veacului al 19- lea şi al 20 – lea.

Imperialismul înseamnă însă Statul Moloch dominator, strivitorul individului. Statul centralist, autoritar, care pune înainte omului un singur ideal; acel al datoriei (Pflichtidealismus) şi care vrea să facă din individ un simplu instrument în serviciul scopurilor sale.

O a treia influenţă, aceasta mai mică, care a jucat însă un rol în evoluţia liberalismului, a fost  de sigura critica, care s-a formulat de către însăşi cugetătorii burghezi, contra rezultatelor la care a ajuns liberalismul.

Nu înţelegem prin această critică prea cunoscută, referitoare mai mult la imperfecţiunea mecanismului vieţii publice în statele liberale cum e critica parlamentarismlui, ci critica de fond a rezultatelor liberalismului, cu evidenţierea aspectului lor meschin, în raport cu nevoile mai înalte ale sufletului omenesc.

Cel mai reprezentativ şi cel mai nou din aceşti critici este desigur Walther Rathenau. După el liberalismul prin substratul său economic: capitalismul, devine din mijloc pentru ridicarea individului un scop în sine, care ajunge să o servească fiinţa omenească şi să «mecanizeze» întreaga viaţă socială urmând un proces invers decât cel urmat de natură , care duce totdeauna în evoluţiunea sa de la forme anorganice către forme organice. Recunoscând doar că liberalismul mişcă destul de satisfăcător forţele inferioare din sufletul oamenilor el îi  neagă însă orice rezultat mai înalt. Graţie liberalismului economic , « lumea sustrasă de la orice preocupări superioare şi devenită o imensă casă de comerţ se înăbuşă şi moare în uriaşa închisoare materială , pe care singură şi-a făurit-o  » .

……

Liberalismul a suferit încercări teribile, care îi dictează astăzi imperios înnoirea şi regenerarea.

Formă sa regenerată va fi neoliberalismul.

Vom vorbi : a) întâi baza politică a Statului şi raporturile sale cu individul , ( cu o privire asupra politicei sociale) ;

b) în al doilea rând , despre libertatea economică şi proprietatea ;

c) în sfârşit în al treilea rând , despre ideea naţională şi raporturile dintre naţiuni.

Răspunsurile în aceste trei probleme sunt  suficiente ca să ne fixeze – ca prin raport cu trei puncte de reper – locul neoliberalismul între celelalte doctrine politice.

II.   BAZA POLITICĂ A STATULUI. RAPORTURILE  ÎNTRE  STAT ŞI  INDIVID

……..

De unde vine autoritatea Statului?

Singurul răspuns logic şi consecvent cu ideea liberală, este că autoritatea statului nu poate veni decât din consimţământul indivizilor, care sunt singura realitate primitivă, iar forma consimţământului indivizilor , este expresia lor majoritară prin vot.

Or, ideea majoritară este ideea democratică. Democraţia apare astfel numai un mijloc, ca un mijloc de asigurare a libertăţii individului; ea e bună numai atâta timp cât reprezintă forma de viaţă colectivă în care se garantează maximum de libertate posibilă pentru individ. De altfel, şi din punct de vedere practic, de sigur că din toate formele de constituire şi de sprijin a autorităţii Statului, cea mai puţin periculoasă pentru libertatea individului este democraţia.

Şi totuşi există o uşoară antiteză între democraţie şi liberalism, antiteză care se putea întrezări de la începutul liberalismului.

Astfel articolul 2 al Declaraţiunii drepturilor omului – articol de inspiraţiune americană şi deci englezească – proclamă: « Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului: aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa faţă de opresiune ».

Articolul 3 însă, de inspiraţiune pur franceză datorită în primul rând concepţiei lui Rousseau, formulează principiul: « Nici un corp constituit nu-şi poate trage autoritatea decât de la naţiune ».

Deci atotputernicia naţiunii, deci pericolul tiranizării minorităţii de către majoritate, care singură are dreptul să reprezinte în orice formă a vieţii colective, naţiunea.

Iată de ce, chiar în democraţiile cele mai sincere, există o uşoară antiteză între libertatea individului şi democraţie. Această antiteză s-a accentuat din cauza condiţiilor istorice şi a luptelor grele pentru existenţă, pe care au trebuit să le ducă Statele de pe continentul Europei.

Astfel, fiindcă statul a avut din ce în ce mai multă nevoie de autoritate, a cerut din ce în ce mai multă solidaritate şi disciplină de la indivizi în numele voinţei majorităţii şi astfel democraţia a impietat din ce în ce mai mult asupra liberalismului.

În realitate însă, forma cea mai frecventă a atingerii libertăţii individului, este una şi mai gravă: este democraţia deviată.

……..

Democraţia sinceră a apărut de multe ori imposibilă, iar statul, necesarmente centralist şi puternic, aşa cum îl cereau condiţiunile grele ale vieţii moderne, a ajuns confiscat de anumite clase minoritare şi a pierdut astfel autoritatea morală, pe care i-o presupunea teoria liberalo-democratică.

Principiul democratic deviat a dus la o relativă tiranie şi democraţia, care trebuia să fie un mijloc al liberalismului nu a mai îndeplinit această funcţiune a sa.

Aici stă mare criză a liberalismului: pe de o parte în covârşitoarea influenţă pe care a ajuns să o câştige Statul, pe de altă parte în inechitatea bazei politice a Statului, care a devenit prizonierul unei anumite clase.

Iată de ce pentru doctrina liberală găsirea unei noi baze morale în constituirea puterii statului rămâne o chestiune de existenţă şi iată de ce înainte de toate, în acest punct se simte nevoia revizuirii şi renaşterii liberalismului.

Salvarea poate veni numai dintr-o singură parte: din revizuirea doctrinei liberale însăşi: din neoliberalism. Neoliberalismul caută să păstreze din vechiul liberalism numai ceea ce este esenţial şi etern viabil şi să înlăture ceea ce a trecător şi circumstanţial.

Din vechiul liberalism el păstrează ideea că sfera publică trebuie să fie cât mai elastică, pentru ca omul să nu ajungă niciodată în funcţie exclusivă a Statului şi credinţa că forma optimă de guvernământ este consimţământul majoritar: democraţia.

Dar – şi aici este un mare dar – dacă neoliberalismul păstrează esenţa liberalismului, se degajează de ceea ce este accidental, şi de ceea ce chiar falsifică principiile originare ale liberalismului.

Într-adevăr, vechiul liberalism aplică principiile sale societăţii aşa cum era, cu inegalităţile şi cu absurdităţile ei. Un asemenea regim pe de o parte nu făcea decât să accentueze imperfecţiunile sociale şi să mărească prăpastia între cei puternici şi cei slabi, după cuvântul Evangheliei: celui ce are i se va mai da, iar pe de altă parte falsifica caracterul democratic al Statului.

Neoliberalismul ia numai spiritul doctrinei liberale; el caută ca din beneficiile libertăţii să se împărtăşească cât mai mulţi, iar nu numai o minoritate de clasă. De aceea nu se opune tendinţelor de realizare a condiţiilor obiective, care fac posibilă sinceritatea liberalismului şi deci clădirea statului pe o bază real democratică.

Care sunt aceste condiţii? Sunt numai condiţiile economice, singurele care fac posibile progresele reale politice.

De aceea neoliberalismul nu susţine raporturile existente ale claselor sociale.

În concepţia neoliberală Statul trebuie apărat de acaparare, ori de unde ar veni de sus sau de jos; stăpânirea Statului nu poate să ajungă rezultatul unei lupte în care învinge clasa cea mai puternică ci trebuie să fie rezultanta unui echilibru între forţele sociale şi între clasele sociale .

Concepţiunea neoliberală nu e atomistă până la absurd, ca liberalismul clasic care considera numai individul ca unitate socială; ea recunoaşte realitatea claselor sociale şi consideră chiar că reprezentarea exactă a  claselor sociale în alcătuirea puterii publice este necesară pentru a se ajunge la formula de echilibru social, sincer şi sănătos.

Neoliberalismul nu vine să vorbească de acea « armonie socială » , care este mai mult un deziderat neopolitic decât o idee politică , ci de echilibru social , care se poate stabili prin reprezentarea sinceră a realităţilor sociale.

Partidele politice, chiar de clasă , apar în această concepţiune ca legitime, atâta vreme cât reprezintă în mod onest şi sincer un interes real al unei categorii de cetăţeni şi cât timp rămân în rolul lor exact de « partide cu interese limitate ». Neoliberalismul combate însă hotărât lupta de clasă , care tinde la dominaţia de către o singură clasă a statului , care aparţine tuturor.

În rezumat, pe când liberalismul vechi păstra în principiu o neutralitate între indivizi, pe care cu un termen cam aspru am putea-o  numi ipocrită, tocmai pentru că favoriza dominaţia de clasă şi pe când îngăduia ca statul să fie obiect de lupte şi de cucerire din partea unor anumite clase, neoliberalismul tinde să constituie puterile politice pe consimţământul cetăţenesc în adevăr liber şi pe echilibru de interese diferitele clase din corpul social. El înţelege astfel să servească mai bine principiile originare ale liberalismului , păstrând din ele adevăratul lor spirit şi dându-le înţelesul lor adânc şi permanent.

Neoliberalismul – ca şi vechiul liberalism în această privinţă – menţine părerea că intervenţia Statului în mecanismul producţiei este totdeauna delicată şi că trebuie făcută « nu cu o mână de om de Stat, ci cu o mână de artist, capabil să simtă şi să înţeleagă nuanţele » .

Dar neoliberalismul, prin deosebire de vechiul liberalism nu înţelege intervenţia Statului numai ca un corectiv al exagerărilor inechităţilor sociale , ci ca o luptă sistematică cu scopul de a face viaţa omenească suportabilă pentru cei mulţi.

III. LIBERTATEA ECONOMICĂ ŞI PROPRIETATEA

Să considerăm acum libertatea economică; ea constituie un aspect central al ideii liberale.

Libertatea economică a făcut doar şi gloria şi decăderea liberalismului iar fără liberalismul economic n-am putea înţelege liberalismul politic.

E adevărat că libertăţii economice i se datoreşte civilizaţia Europei apusene; ei i se datoreşte cea mai formidabilă acumulare , nu numai de bogăţii ci mai ales de instrumente de producţiune pe care a realizat-o vreodată civilizaţia; în sfârşit ea a realizat în întreaga omenire o potenţializare maximă a energiilor individuale. Şi totuşi această libertate economică a dus la aservirea individului şi la coborârea lui la rolul de instrument.

Putem spune că libertatea s-a realizat pe pământ, dar nu pentru om ci numai pentru unitatea de producţie.

Unitatea de producţie putea să desfăşoare forţele sale într-un joc liber, aproape de anarhie. Omul, dacă era diriguitorul unităţii de producţie păstra această libertate neîngrădită de mişcare, iar dacă era în interiorul unităţii de producţie nu înseamnă niciodată mai mult decât un instrument, un sclav.

Astfel  liberalismul şi-a realizat idealul său , dar nu pentru oamenii vii, ci pentru aceste entităţi economice moarte, care sunt unităţi de producţie .

Ca reacţie contra sistemului economic al liberalismului s-au produs două serii de fenomene: asociaţiile economice şi evoluţia formelor de proprietate.

Vechiul liberalismul n-a înţeles asociaţiile şi s-a opus tendinţelor lor. Această a fost o atitudine trecătoare , dar destul de gravă.

Totuşi caracterul organic al societăţii a triumfat şi asociaţiile profesionale s-au refăcut sub alte forme. Timpul a dovedit că asociaţiile sunt admirabile « maşini de ajustare » ale libertăţii individuale pe care o măreşte pe de o parte , dar pe de alta o micşorează garantând-o  şi că în sistemul capitalist sunt singurele instrumente , care permit rezistenţa celor slabi în faţa celor tari.

Neoliberalismul recunoscându-le acest caracter , susţine asociaţiile muncitoreşti, fiindcă lucrează în sensul ideilor sale favorizând independenţa reală a unui număr cât mai mare de cetăţeni şi mărind astfel câmpul de aplicaţie al principiilor liberale.

Neoliberalismul nu este în principiu contra acestor formaţiuni , dar le pune o condiţiune esenţială: aceia că fiecare din ele să apară ca un proces natural şi ca rezultat al consimţământului liber între oameni, să nu devină monopolul tiranic al câtorva şi să se opună astfel tocmai principiului celui mai scump al  liberalismului economic: concurenţa

Vechiul liberalism a păcătuit de altfel prea des acest capitol; respectând multe situaţiuni câştigate, a tolerat  de atâtea ori monopoluri în numele tocmai a libertăţii economice.

În rezumat, neoliberalismul vede în asociaţii forme libere de acordare între libertatea individului şi interesul social şi depărtându-se de concepţia atomistă a vechiului liberalism recunoaşte asociaţiilor caracterul lor de formaţii sociale  organice. Odată mai mult neoliberalismul prin opoziţie cu vechiul liberalism, care se influenţa de factori trecători se leagă de aspectele permanente ale vieţii sociale.

Tot atât de importantă ca libertatea economică este problema proprietăţii.

În mentalitatea comună liberalismul se identifică cu proprietatea individuală ; mai mult chiar într-o expunere doctrină recentă s-a putut defini liberalismul  ca o funcţie politică a proprietăţii individuale.

Într- adevăr pentru teoreticienii liberalismului , proprietatea individuală este mijlocul cel dintâi al manifestării puterilor individului , este dacă se poate spune astfel  un coeficient cu care se multiplică orice forţă individuală.

În practică  însă, s-a dovedit proprietatea – capital duce la o aservire şi la depreciere a fiinţei omeneşti iar vechiul liberalism , apărător al proprietăţii a apărut odată mai mult ca o tendinţă de realizare a liberalismului parţial , în opoziţie cu idealul liberalismului generalizat la toţi membrii comunităţii sociale.

Această inconsecvenţă răpeşte însă liberalismului de astăzi orice autoritate morală; Iar în practică face ca liberalismul să nu mai aibă încrederea nimănui: nici a apărătorilor şi nici a adversarilor proprietăţii individuale.

Mai este însă o altă cale şi pe aceea o alege neoliberalismul.

În orice criză mare – după cuvântul lui Jaurès – o doctrină ca şi un partid sau o ţară, trebuie să-şi caute salvarea în sinceritate.

Salvarea liberalismului este în recunoaşterea imposibilităţii de a ţine legată ideea liberală de forma actuală a proprietăţii individuale, şi în reîntoarcerea la principiile originare ale propriei sale doctrine.

Într-adevăr, ce este în concepţia iniţială a liberalismului proprietatea? Este un mijloc al libertăţii omeneşti şi al potenţializării maxime a energiilor individuale; este forma optimă, şi anume – forma optimă cunoscută până astăzi – care permite stimularea interesului individual.

Forma însă e trecătoare şi secundară; ceea ce interesează este menţinerea interesului individual ca factor permanent în dezvoltarea forţelor omeneşti.

Prin urmare şi proprietatea individuală şi capitalul sunt bune, atâta timp cât constituie cel mai bun mijloc de încurajare a producţiei. Proprietatea individuală trebuie dar concepută – numai ca o funcţiune de dezvoltare şi de încordare a puterilor omeneşti.

Dacă, prin urmare, facem din actuala formă a proprietăţii o condiţiune sine qua non a liberalismului, înseamnă să închidem liberalismul toate căile viitorului.

De aceea neoliberalismul recunoaşte caracterul evolutiv al proprietăţii şi mai ales a proprietăţii individuale a capitalului. El nu se pune în funcţie de o anumită formă a proprietăţii şi acceptă orice forme nouă ale acesteia, dar cu trei condiţiuni: întâi ca fiecare formă nouă să apară prin dispariţiunea naturală a formei vechi şi prin pregătirea tuturor elementelor obiective, care s-o înlocuiască; al doilea ca această formă să nu omoare interesul personal, care este cheia dinamismului economic şi social ci să schimbe cel mult punctul de aplicare al acestuia, şi în sfârşit, ca nici o transformare în conceptul şi starea proprietăţii să nu fie impusă pe cale politică, graţie dominaţiunii exclusiv a unei anumite clase, care se găseşte întâmplător la cârma statului, ci să fie rezultată din dezvoltarea naturală a factorilor sociali interni, care condiţionează evoluţia.

Ca să luminăm aceste consideraţii prea teoretice, să ne oprim la două exemple.

Primul este plus valoarea terenurilor urbane.

De câte ori un oraş e în plină prosperitate, în jurul acestui oraş terenurile neclădite îşi sporesc din ce în ce valoarea lor. Cărui fapt e datorită această sporire? Ea este datorită numai muncii comune a tuturor locuitorilor oraşului, care intensifică viaţa şi ridică din ce în ce economiseşte cetatea lor.

Dar care este atunci dreptul proprietarilor de terenuri să perceapă «un impozit mai mare decât toate celelalte» asupra acestei energii de muncă şi creştere datorită exclusiv corpului social?

Desigur că nu există nici o justificare morală pentru un asemenea drept. Mai mult decât atât, această stăpânire a terenurilor are un caracter de monopol întrucât terenurile al căror preţ se urcă, sunt în cantităţi limitate şi sunt acaparate într-un număr restrâns de mâini.

Aici este cazul ca neoliberalismul să-şi afirme concepţia sa separând în creaţia valorilor şi a proprietăţii ceea ce este social de ceea ce este individual. Şi atunci neoliberalismul nu admite legitimitatea câştigurilor din plus valută.

Iată de ce partidul liberal englez a dus o luptă imensă pe această chestiune. În trei rânduri alegerile dinainte de război au avut ca platformă taxarea până la confiscare a plusvalorii terenurilor urbane. Este adevărat că astăzi liberalismul nou este înfrânat pe această chestiune, dar lupta se va relua cu siguranţă, cu un succes definitiv.

IV. LIBERALISM ŞI NEOLIBERALISM

Liberalismul este o concepţie generală asupra lumii: o concepţie a vieţii omeneşti, înţeleasă în funcţie şi prin prisma libertăţii.

El este doctrina încrederii în personalitatea omului şi în perfectibilitatea lui.

Din această înfăţişare largă a liberalismului reiese facultatea sa de a renaşte, de a se regenera şi de a primi aplicaţii noi după formele societăţii în evoluţie.

Liberalismul are un caracter general şi permanent. El nu este un fenomen local sau, cum spun regaliştii francezi, «o boală englezească care totuşi n-a doborât pe pacient, graţie constituţiei robuste pe care i-a dat-o tradiţia sa istorică». El nu este nici un fenomen temporar caracteristic unei anumite epoci, căci nu se întemeiază ca socialismul pe anumiţi factori sociali şi pe anumite transformări ale lor.

Liberalismul nu este nici un sistem de avantaje concrete şi de îmbunătăţiri materiale, sistem care va peri odată cu realizarea acestora sau poate odată cu demonstrarea imposibilităţii realizării lor.

Neoliberalismul este liberalismul regenerat al vremii noastre; el îşi datoreşte fiinţa tocmai minunatului dar al ideii liberale de a înmuguri în fiecare primăvară socială. Neoliberalismul nu înseamnă recunoaşterea indiferentă şi laşă a stărilor sociale existente, şi nu se mulţumeşte să consacre realizarea beneficiilor liberalismului numai pentru cei puţini; el este o acţiune pentru libertatea tuturor, urmăreşte după expresia englezească «egalitatea de oportunitate» sau cu un echivalent românesc cam neprecis şi uzat « dreptatea socială ».

Ca principiu neoliberalismul este contra oricărei opresiuni a individului şi a claselor, ori de unde ar veni, fie din partea capitalismului fie din partea altor puteri cu acelaşi tendinţe ca şi capitalismul.

El apără în cadrul realităţilor sociale schimbătoare ideea liberală, care constă în a dezvolta viaţa socială pe baza libertăţi individului şi a interesului personal.

Neoliberalismul acceptă orice formă de socialism economic, dacă nu duce la mai multă constrângere a individului, dacă în practică păstrează viu nervul activităţii omeneşti, care este interesul personal, şi în sfârşit, dacă această formă nu e impusă de un aparat politic, ci e născută firesc din dezvoltarea forţelor sociale şi economice.

Şi astfel pe când vechiul liberalism era prea raţionalist, rigid, nepăsător la punctul de vedere social şi cu adevărat «un anarhism», care se opreşte la jumătatea drumului, neoliberalismul este larg, comprehensiv şi – am îndrăzni să spunem, dacă cuvântul n-ar fi atât de compromis în România, – generos.

Neoliberalismul nu este un compromis hibrid între vechiul liberalism şi tendinţele socialiste sau cum s-a spus: «un liberalism mai sentimental asociat cu un socialism mai timid».

Nu e un compromis, fiindcă rămâne la bunele vechi principii ale liberalismului; el duce numai la lărgirea interpretării acestor principii, lărgite care le întăreşte şi le dă un nou suflu de viaţă.

În practică liberalismul nu urmăreşte întoarcerea trecutului, ci calcă pe calea deschisă dar nestrăbătută încă a viitorului.

Din trecut ia experienţa şi adânceşte ideea sa de origine printr-un splendid efort de sinceritate.

Subminat de ideea justiţiei, neoliberalismul uneşte această idee cu respectul individualităţii umane într-o sinteză supremă, care este pentru omenire idealul cel mai vrednic de urmărit.

V. NEOLIBERALISMUL  ÎN ROMÂNIA

Viaţa noastră economică şi socială ne arată că suntem individualişti, incapabili de disciplină, fără spor la muncă comună şi în toate fără spirit de organizaţie.

Sistemele centralizatoare şi tendinţele de organizare născute dintr-un spirit socialist şi colectivist au la noi totdeauna o slabă eficacitate.

La noi în ţară un om este în general superior unei asociaţii, un soldat superior unei companii, o companie e superioară unui regiment şi fiecare din aceste unităţi la rândul ei e superioară unităţii supreme, care este statul.

Aşadar chiar din punct de vedere strict pragmatic, formula neoliberală, care rămâne pe cât e cu putinţă astăzi în tranşa individualistă, este pentru noi formula prin excelenţă naţională.

Problema practică a neoliberalismului la noi trezeşte însă două întrebări:

Care sunt puterile sociale şi politice pe care se poate sprijini ideea neoliberală?

Care este partidul, care poate să o reprezinte astăzi şi ce putem aştepta de la neoliberalism în raport cu nevoile fundamentale ale vieţii noastre publice şi cu idealul care trebuie să însufleţească generaţia noastră?

Desigur că amândouă aceste întrebări sunt îndreptăţite.

Căci într-adevăr ni se poate spune: vechiul liberalism se sprijină pe marea burghezie, conservatismul pe rămăşiţele medievalismului agrarian, socialismul pe proletariat; care este însă baza neoliberalismului?

Credincios genezei sale ideologice şi rămânând în acord cu propria doctrină, neoliberalismul nu poate da decât un singur răspuns: el nu se sprijină pe o singură clasă socială ci pe toate.

Faptul capital este că ţărănimea e astăzi la ultimul termen al evoluţiei sale: proprietatea de muncă.

Ea apare astfel sub un aspect nou: ţăranul de astăzi cumpără (unelte) şi vinde (produse).

Ţăranul de ieri, iobag, consuma în parte producţia sa iar partea disponibilă o valorifica prin boieri.

Astăzi ţăranul vinde surplusul producţiei lui şi numai prin faptul că vinde el devine o unitate economică şi este îndemnat să dorească paradisul unităţii economice, care  este liberalismul.

Pentru prima dată dar, ţăranul apare ca factor economic independent şi – cum foarte bine susţine doctrina ţărănistă – în acelaşi timp şi printr-un raport de consecinţă, ca factor politic.

Ceea ce uneşte sau diferenţiază pe oameni în viaţa socială nu este baza morală a existenţii lor ci comunitatea sau diversitatea intereselor şi revendicărilor lor de viitor.

Tot astfel regimul fiscal este piatra de încercare a spiritului care animă un partid politic.

Or, reforma fiscală pe care a votat-o partidul poporului şi pe care în liniile sale mari a adoptat-o partidul liberal este caracterizată prin impozite directe, deci democratice, prin impozitul progresiv pe venit şi prin impozitul pe capital cu un caracter pronunţat de corectiv social.

În ansamblul ei această reformă reprezintă de sigur prima legislaţie fiscală în spirit social care se face în România şi constituie o a doua piatră de bază a neoliberalismului român.

În acelaşi sens amintim, pentru că nu e nevoie să insistăm, cunoscuta legislaţie a muncii – opera aceluiaşi parlament.

Este adevărat că în ce priveşte politica economică s-a vădit, mai mult decât oriunde în guvernarea partidului poporului, oscilaţii între liberalismul clasic şi un intervenţionism nu prea fericit inspirat.

Totuşi actualul program economic cu totul remarcabil al partidului poporului ajunge, pe urma acestor experienţe, la ideea dominantă a încurajării energiilor şi a iniţiativelor de producţie prin maximum de libertate.

Acest program reprezintă astfel o reîntoarcere la bunele tradiţii – şi numai la bunele tradiţii – ale liberalismului.

VI.CHEMAREA VIITORULUI

România nouă nu este, împotriva aparenţelor, mai bogată decât cea veche.

Şi totuşi astăzi, avem atâtea nevoi. Pe de o parte ne găsim în faza acumulării utilajului naţional fără de care nu putem clădi bazele civilizaţiei noastre materiale; pe de altă parte, începem noua noastră viaţă grevaţi de o imensă datorie internă şi externă.

Concluzia nu este decât una singură: ni se cere o valorificare maximă a bogăţiilor noastre, o încordare şi o intensificare maximă a puterilor noastre.

Această potenţializare maximă a energiilor nu este  una din multiplele probleme ale viitorului; ea este problema viitorului nostru.

Iată de ce putem spune că, pentru ca să trăiască cu Stat civilizat, România are nevoie de acea formă politică şi socială care potenţializează la maximum energiile sale.

Or, comerţul şi industria nu pot avea alt substrat politic decât liberalismul.

Nici noi n-avem mai multe căi: suntem în faza reconstrucţiei naţionale, al cărei succes condiţionează însăşi existenţa noastră ca Stat şi ca popor.

Iată de ce, n-avem de ales dintre doctrinele politice şi sociale: cu voia sau fără voie trebuie să creăm acea organizare politică care potenţionează la maximum puterile individuale şi energia întregului nostru popor.

Idealul nostru naţional de ieri a fost unul singur simplu şi clar: a fost un ideal de întregire.

Dar noi n-am voit România întreagă de astăzi nici ca o ambiţie, nici ca o răzbunare: am voit-o ca un mijloc de manifestare deplină a geniului nostru naţional, ca un mijloc de creare a unor valori culturale universale: am voit-o ca « o unealtă a Domnului ».